Ganduri, o inima si trei lacrimi

Exista dimineti pline de soare in care te trezesti plin de neputinta. Te dai rapid jos din pat ca sa vezi albastrul cerului si iti simti genunchii tremurand. Te simti slabit, epuizat. Pentru cateva momente ai senzatia ca traiesti un vis, o iluzie. Apoi revii linistit in matca ta, in realitatea ta atras fiind de originea ta. Cauta-ti originea, obarsia, izvorul, inceputul, identitatea, matca ta si atunci vei fi original. Atunci nimeni nu poate fi ca tine. Devii cu adevarat irepetabil si unic in dimineti albastre de soare galben punctate ici si colo de eternitate (vei spune ca oricum omul e irepetabil si unic, dar mediteaza putin pentru viitor la unicitatea omului si clonarea lui precum si la bioetica). Cauta-ti originea si vei fi original. Traieste-ti ideile si-ti vei atinge idealul. Suprima-ti iluziile si vei cunoaste iubirea pentru ca avantul pe care ti-l provoaca iluzia devine dezamagirea ultima generata de intalnirea ei cu originea si realitatea. Eu n-am iluzii asa ca niciun prieten nu ma mai dezamageste. Desigur ca numai in dimineti albastre de soare galben punctate ici si colo de eternitate ai dreptul la trei lacrimi.

Criticile nu te fac niciodata sa-ti retractezi convingerile, insa te fac sa le aprofundezi prin problematica pe care critica o ridica asupra convingerilor tale. Criticile te fac sa ajungi la origine, in profunzime. O amica ma intreba: "Da ce ai cu inteligenta? Si ea n-a fost data omului tot de Dumnezeu?" Desigur. Si ea tot de Dumnezeu a fost data omului. Dar pentru ce a fost data? Eu daca iti dau un mar, ti-l dau ca sa-l mananci, nu ca sa arunci cu el in mine pentru ca atunci inseamna ca esti prost, iar pacatele se iarta pe cand prostia nu. Dumnezeu a dat inteligenta omului pentru ca omul sa-L primeasca pe Dumnezeu, nu sa-L arunce la gunoi prin rationalism care nu este altceva decat o forma de inteligenta izolata, bolnava si infirma. Numai inteligenta aflata in comuniune cu celelalte caracteristici constitutive omului a fost data pentru ca el sa nu dispere in incremenire mintala si timp finit, ci sa fie cu desavarsire liber prin innoirea mintii lui si prin atingerea eternitatii: "Si sa nu va potriviti cu acest veac, ci sa va schimbati prin innoirea mintii, ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu, ce este bun, placut si desavarsit"(Rm 12:2). Sa nu ne potrivim cu acest veac, cu timpul finit, adica inteligenta noastra sa nu lupte impotriva eternitatii, ci sa coabiteze cu ea. Dar pentru acest lucru e nevoie de discernamant, iar pentru discernamant e nevoie de comuniunea caracteristicilor constitutive omului.

Descartes afirma impetuos ca omul va ajunge sa fie linistit numai atunci cand va elimina sentimentul si tot ceea ce nu e gandire rationala. In viziunea lui Descartes sentimentele sunt obscure, ele ne provoaca nelinisti. Filosoful francez localizeaza rapid si sufletul - il gaseste in glanda pineala. Pentru Descartes omul este suma instinctelor sale lipsite de sentiment: instinct pur sexual, instinct pur rational. Asadar inteligenta sa-i impuna inimii ca nu cumva sa se indragosteasca vreodata, sau daca a cazut cumva in nelinistea asta, atunci sa-i puna capat caci iubirea dauneaza grav sanatatii. Foarte frumos! Indraznet proiect ne propune Descartes. Fara prieteni, fara o persoana alaturi, fara sentimente sa ne izolam in haul inteligentei bolnave si sa disperam. Apoi sa ne sinucidem sau sa ne abonam la schizofrenie ca sa ducem la perfectiune proiectul de instalare a linistii in viata noastra. Dar care viata? In felul asta incearca acum sa atingi eternitatea daca poti. Sic!!! Toti rationalistii (cu exceptia celor care la batranete au devenit mistici) au fost proprii lor tradatori. Daca ar fi fost consecventi si fideli ideilor si rationamentelor lor, atunci s-ar fi sinucis. Dar au fost niste lasi in activitatea lor de a urma ratiunii pana la capat. De ce? Pentru ca logica Crestinismului este eterna si imuabila, iar atunci cand omul incearca sa se situeze in afara ei sau sa o desfiinteze, atunci civilizatia lui e aproape de sfarsit, de apocalips, de sinucidere la scara planetara.

Pentru rationalisti gandurile vin din afara omului. Din cauza asta adevarurile la care ajung sunt reci, rationalistul crezandu-se autonom. Pana la disperare nu mai e nici macar un pas. Rationalistul nu cunoaste umilitatea gandului sau. Caci gandul trebuie sa fie umil ca sa nu ucida. Si ca sa fie umil, gandul trebuie sa comunice cu celelalte caracteristici constitutive omului: sentiment si vointa. Pentru mistic in schimb, gandul izvoraste din interiorul omului, caci misticul cunoaste umilitatea necesara de a cobori gandul din inaltimile lui reci in inima, in sentiment pregatindu-l astfel livrarii spre vointa, spre fiintare si faptuire. Din acest motiv lucrarea misticului este vointa comuniunii dintre inteligenta si sentiment. Desi izolat de lume, misticul nu se simte niciodata singur. Sufletul misticului este mereu intr-o continua comuniune cu el insusi. De aceea misticul ajunge sa-l primeasca mai usor pe Dumnezeu. In schimb, lucrarea rationalistului este vointa inteligentei pure, a puterii, a cuceririi, a disperarii si a mortii. Este imposibil ca omul sa atinga eternitatea atata vreme cat face abstractie de posibila comuniune a gandului cu sentimentul deoarece astfel omul neaga si mutileaza parti din constitutia lui. Prin disperare, relativism si rationament pur se ajunge in moarte sigura si nu in transcenderea mortii prin eternitate.

"Ar fi de mirare ca timpul sa nu fie intinderea sufletului insusi." - Fericitul Augustin, Confesiuni.