Stiai ca...

Studiind indelung Geneza, doctorul Lightfoot, prorectorul Universitatii din Cambridge, a descoperit ca omul a fost creat pe 23 octombrie 4004 i.Hr. la ora 9 AM.

Bine, bine. Dar, daca de stabilit anul creatiei e simplu, ma intreb totusi - cum a ajuns la ziua de 23 octombrie? Dar la ora 9 AM? Asadar, specia umana a implinit in urma cu 6 zile 6010 ani. Spectaculos! Pentru mai multe informatii privind varsta pamantului, datarea cu carbon 14, straturile geologice, creationism si evolutionism - vezi aici.

Bravo Iasi !!!

Tinerii ieseni au atitudine. Au format Grupul Antimanele Iasi - vezi aici. Oare cand va lua fiinta o astfel de "Revolutie" in toata tara? Pana cand sa mai suportam penibilul si vulgaritatea?

Nu esti analfabet, dar esti sigur ca stii sa citesti?

De la aparitia revistei se pare ca libertatea de expresie a mai castigat cat de cat teren. Cel putin asa mi se pare mie. Felul in care Florin Piersic jr. scrie in B-24-FUN ar putea fi scandalos pentru unii. Deschizi revista, citesti si ajungi la articolul lui. Incepi sa-l citesti. Si tot citesti... si daca nu esti foarte atent, nu intelegi nimic din ce citesti. Dar absolut nimic. "Da' cum isi permite asta sa neglijeze punctuatia? Cine se crede desteptu' asta?". E, uite ca-si permite. E vreo problema? La prima citire si eu am avut aceeasi reactie. M-am chinuit sa ajung la sfarsitul articolului. Mi se parea extrem de enervant. La a doua citire am fost uimit. Mi-a revenit brusc in memorie felul in care citeau anticii. Intotdeauna anticii citeau cu voce tare. Filosofi si oratori, cu totii tipau atunci cand citeau. De ce? Pentru ca stiau sa citeasca cu adevarat. Si pentru ca stiau sa citeasca cu adevarat, intelegeau un text in adevaratul lui cod. Cititul cu voce tare facea posibila ascultarea propriei intonatii, cadente, era un fel de autoeducare a capacitatii de intelegere. Cititul unei fraze ample presupune un anumit simt al muzicii, un anumit tempo al ei. Trebuie sa ai ureche perfecta si cadenta cititului ca sa intelegi un text filosofic, de pilda. Dar nu numai un text filosofic, ci orice text, orice fraza presupune o anumita intonatie a ei, suficienta pentru a descifra codul. Foarte usor poti sa intelegi eronat ce a vrut sa spuna un scriitor pentru simplul motiv ca nu ai fost in stare sa intonezi corect fraza lui. Se stie clar ca intonatia poate modifica cu 180 de grade intelesul unor simple cuvinte, nu numai intelesul unor fraze sau texte. Orice psihologie a limbajului, orice manual de comunicare afirma acest lucru. Cred ca tocmai acest lucru par a ne transmite articolele lui Florin Piersic jr. - educarea cititului. Prin omiterea punctuatiei, cititorul se vede pus in fata situatiei de a-si procura singur cadenta frazei si intelesul ei. Te trezesti ca, desi nu esti analfabet, e al naibii de greu sa citesti si sa intelegi un text simplu din B-24-FUN; descoperi ca, pentru a stii sa citesti, mai intai trebuie sa ai o anumita educatie a cititului care nu se poate obtine decat prin suma cartilor pe care le-ai citit. In definitiv, descoperi ca nu e de ajuns sa cunosti literele, punctuatia si sintaxa pentru a stii cu adevarat sa citesti si sa scrii.

Muzica si dans

Muzica, muzica si iar muzica. Dans, dans si iar dans. Cine nu a simtit vreodata, in momente de crunta oboseala, imperativul vietii spre muzica si dans? Se spune ca popoarele razboinice prin excelenta nu stiau ce e muzica. Cunosteau doar urletul mut al sangelui taiat de sabie. Normal ca barbarul nu stie ce e muzica... daca ar stii, atunci nu ar mai ucide oameni imperfecti posibil perfectibili prin muzica. Numai muzica e perfecta. Perfecta deoarece e mult mai veche decat omul. Nici nu aparuse omul cand muzica se plimba prin libertatea dansului... ingerul stie mai bine. Asculta si danseaza cu Duran Duran.

Sunt uimit

In urma cu patru dimineti citeam cu interes cateva bloguri. Ajung la blogul lui Andrei Rosca si la al sau Bookblog. Cand... ce sa vezi?! Aflu stupefiat ca blogul meu a ajuns recomandarea saptamanii ("sau, mai degraba, a lunii"). Nu imi vine sa cred. Ma uit mai bine... Pana sa citesc caracterizarea, am avut senzatia ca omul vrea sa ma desfiinteze. Primul lucru care mi-a venit in minte a fost pozitivismul de azi al majoritatii. Caci daca blogul meu este judecat de pe pozitii pozitiviste, atunci el sufera reductionismul a ceea ce se numeste relativism cotidian. Pentru pozitivisti eternitatea reprezinta chintesenta relativitatii, insasi relativitatea, viata de un gri sobolaniu si nu de un alb sau negru concret. Daca intrebi un pozitivist ce crede despre eternitate, o sa-ti rada in nas fluturandu-si iPOD-ul prin "opercul". Dar analizandu-i atent blogul, mi-am dat seama ca nu este cazul lui Andrei Rosca. Ce pot sa mai spun eu acum?! Tin sa-i transmit pe aceasta cale ca ma simt onorat atunci cand am tangente cu Oameni, si nu cu lichele. Cat despre recomandarea saptamanii... nu m-as supara daca blogul meu ar ajunge nu numai blogul lunii, ci si al mileniului. Sunt porc? Posibil.

Saru' mana, doamna profesoara!

Marturisesc ca ma simt oarecum indreptatit sa relatez o intamplare ce oglindeste intuitia feminina. Nu stiu ce inseamna sa fii profesor pentru simplul motiv ca nu am fost niciodata, dar asta nu ma poate face sa cred ca un elev sau un student nu isi poate da seama daca cutare profesor e bun sau nu e bun. Asa cum femeia observa de la distanta mediocritatea barbatului prin simpla ei intuitie, tot asa si elevul sau studentul isi simte profesorul daca e bun sau total paralel cu ceea ce profeseaza. Si uite asa profesorii devin puternice puncte de reper in viata unui om, sau pur si simplu raman doar la stadiul de futilitate profesionala. Din acest punct de vedere pot spune ca am avut parte de profesori exceptionali in liceu, profesori care au reusit sa imi marcheze profund gandirea, felul de a fi si modul de a discerne valoarea de non-valoare. Cu alte cuvinte, acesti profesori s-au straduit in primul rand sa formeze caractere, iar in 2-lea rand dexteritati profesionale ceea ce, din pacate in scoala romaneasca de azi, ordinea e inversa - mai intai sa fabricam matematicieni si filosofi pe banda rulanta si apoi mai vedem ce facem si cu caracterul lor. De parca a fi inginer sau arhitect e mai presus decat a fi om. De aceea nici nu ma mir atunci cand elevii isi bat profesorii pe la ore... E doar normalitatea starii noastre de fapt.

Dar sa revin la subiectul meu. Spuneam ca ma simt indreptatit... Indreptatit in legatura cu ceea ce am vazut la televizor saptamana trecuta...

Intamplarea se petrecea prin liceu, cand profesoara de franceza se grabea sa ajunga la ora. Era o zi ca oricare alta in care unii colegi veneau la scoala cu masina personala. Profesoara noastra de franceza avea mereu un aer tacut si linistit. Niciodata nu stiai exact daca e trista sau vesela. Ea mereu avea aceeasi mina. Iar noi eram obsedati de masini ca orice baieti cu veleitati inalte. Vazand profesoara preocuparile noastre tehnice, ne spune sec: "Nu va mai bateti capul cu masinile! Cand eram eu de varsta voastra, cine avea tractor sau masina era mare. Acum oricine poate avea tractor sau masina. Lasati masinile caci deja au intrat in desuetudine. Uitati-va ce putini oameni au avion! Cand veti fi de varsta mea, avionul personal va deveni o banalitate. Oricine va avea avion personal." Pentru moment noi am inceput sa radem. Doar nu eram nebuni s-o credem. Cum sa devina avionul personal o banalitate in viitorul apropiat?! Insa de la o vreme, ceea ce ne spusese profa incepuse sa ma puna pe ganduri. Intr-adevar, lumea evolueaza intr-un ritm extrem de rapid. Si de atunci tot repet si io prietenilor aceasta mica "profetie" a profesoarei mele de franceza si desigur ca toti imi rad in nas. Dar se pare ca acum a venit vremea sa le rad eu in nas. Saptamana trecuta la Nasu' - invitat Silviu Prigoana. Se lauda ca si-a cumparat un avion mic de doua persoane care costa 60.000 Euro. Si, atentie, isi deschide o fabrica de asemenea avioane in Romania din simplul motiv ca vor fi la mare cautare. Sa mai zica cineva ca femeia nu poate fi "filosof" in sens schopenhauerian. Saru' mana, doamna profesoara!!!

Sex pur si comunicare cu nabadai

Exista cautatori, nu cautati. Niciun om nu cauta pe nimeni, fiecare cautandu-se pe sine. Sunt oameni pentru care existenta e o cautare continua a sinelui. Ei cauta mereu ceva de-al lor, ceva adanc stigmatizat in propria carne. Si astfel oamenii sunt cautatori, indiferent de obiectul cautarii lor - unii cauta mingea, masina, cheile, copilul, amanta, ceasul, locul de munca, sanul si buza, credinta si dumnezeirea; altii cauta cerul, marea, ploaia si furtuna, pasivitatea si actiunea, meditatia si graba, autocontrolul si cunoasterea, femeia si nevasta, ochii si inima, glezna si umarul fin. Insa nu e nicio deosebire intre cel care cauta amanta si cel care cauta dumnezeirea - amandoi sunt doar cautatori de obiecte, cautatori sceptici. Sunt multi cautatori de obiecte, dar putini primitori de subiecte. Cate unul se gaseste timid in minge, in masina, in copilul sau, in dumnezeire sau in amanta, dar e incapabil sa le primeasca vreodata. Cel care cauta amanta va sfarsi prin a o repudia, iar cel care-L cauta pe Dumnezeu va sfarsi prin a-L nega deoarece nu-L va afla niciodata cautandu-L, ci primindu-L. Trebuie sa traiesti si sa mori primind totul si refuzand cautarea a ceva. Numai asa te salvezi. Numai primind totul reusesti un plonjon acut in sinele tau. Cel care-l cauta pe Dumnezeu crede ca Dumnezeu e un obiect asa cum e amanta din noptile de vara. Cautarea e proprie obiectivitatii, primirea e proprie subiectivitatii. Cautarea e forma cea mai pura a ceea ce inseamna graba, terminare, sfarsit, epuizare, obiect. Vorba lui CTP (pe care nu-l suport): "Fast-Food, Fast-Sex, Fast-Die - asta e America de azi." Caut, deci ma grabesc sa sfarsesc. Primesc, deci imi cunosc sinele. Exista unele texte pe care le primesti exact asa cum sunt ele, in forma lor grea, fara rest. Le primesti in fondul tau intim, iar ele devin parti ale tale. Si de fiecare data cand te simti epuizat psihic, le recitesti ca sa te incarci. Numai astfel de texte te frapeaza pana la un soi de excitare metafizica:

"Eul aspira sa comunice cu alt eu, ca entitate libera, cu o constiinta similara constiintei sale. Doar asa poate scapa de singuratate si de nebunie. Din tot ce ar putea incerca, cea mai puternica e iubirea. Dar e inutil sa iubeasca precum robotul sau sa faca dragoste cu o prostituata, care face din iubire sex mecanic, sau cu o femeie care sa se supuna unor puteri magnetice; in orice caz, el va izbuti doar sa-si satisfaca nevoile sexuale. Trupul celorlalti e un obiect si, atata timp cat contactul se realizeaza numai cu trupul, nu va exista decat o forma de onanism. Doar prin relatia plenara cu un subiect (trup si suflet), putem sa iesim din noi insine, sa trecem dincolo de singuratatea noastra si sa reusim sa comunicam. Sexul e atat de trist, pentru ca ne lasa in singuratatea initiala, cu agravanta incercarii frustrate. Bardiev sustine ca instinctul sexual are un element demoniac si destructiv, caci ne arunca in lumea pur obiectiva, unde comunicarea nu e posibila, iar singuratatea e definitiva. De aici rezulta de ce erotismul exclusiv sexual apare atat de frecvent legat de violenta, sadism si moarte. Neputand ajunge la cealalta subiectivitate, neputandu-si satisface aspiratia de comuniune spirituala, omul se razbuna inconstient, sfasiind si urand. Se ajunge astfel la paradoxul ca, pentru a scapa de subiectivitatea totala, singura cale e aceea care-i cea mai subiectiva cu putinta: nu calea ratiunii (care e obiectiva), ci a emotiei; nu a stiintei si a ideilor pure, ci a iubirii si a artei. Asa ajungem la universalele concrete, care stabilesc punti intre subiecti." - E.S, Singuratate si comunicare, 1953.

M-am razgandit

Da... m-am razgandit. Si uite asa a avut loc schimbarea la fata a blogului meu. Si nu numai. Pare mai nou acum. Trebuie sa spun ca sunt inca un novice intr-ale blogului. Majoritatea care isi fac un blog mai intai se documenteaza un an, doi. Si apoi incep. Asta ca sa nu ii surprinda fluxul de informatie. Unii spun ca nu e bine sa iti tii jurnal. Impactul pe care trecutul precis l-ar avea cu eul tau de peste ani de zile ar putea sa produca serioase seisme pe fondul constiintei. Scriitori veritabili, artisti ai logosului recomanda sa nu fie citite propriile aberatii din trecutul indepartat. Asta pentru ca inconsecventa omului pare a fi marea lui nefericire si suferinta. E mai bine ca viata sa fie uitata, nu? Angoasele trecutului aruncate la gunoi. Ce sens? In fine... Doar simple pareri. Pana la urma, daca nu experimentezi nu ai de unde sa stii. Corect? Corect! Altii, din contra, mizeaza pe o memorie virtuala, de elefant, perfectionata intr-o anumita masura prin blog. Sa fie o posibilitate si asta? Nu am de unde sa stiu. Vom vedea. Pana atunci eu ma mut intr-o schimbare la fata a blogului meu - http://iliegiuliano.blogspot.com/. Pe curand!!!!

Ganduri, o inima si trei lacrimi

Exista dimineti pline de soare in care te trezesti plin de neputinta. Te dai rapid jos din pat ca sa vezi albastrul cerului si iti simti genunchii tremurand. Te simti slabit, epuizat. Pentru cateva momente ai senzatia ca traiesti un vis, o iluzie. Apoi revii linistit in matca ta, in realitatea ta atras fiind de originea ta. Cauta-ti originea, obarsia, izvorul, inceputul, identitatea, matca ta si atunci vei fi original. Atunci nimeni nu poate fi ca tine. Devii cu adevarat irepetabil si unic in dimineti albastre de soare galben punctate ici si colo de eternitate (vei spune ca oricum omul e irepetabil si unic, dar mediteaza putin pentru viitor la unicitatea omului si clonarea lui precum si la bioetica). Cauta-ti originea si vei fi original. Traieste-ti ideile si-ti vei atinge idealul. Suprima-ti iluziile si vei cunoaste iubirea pentru ca avantul pe care ti-l provoaca iluzia devine dezamagirea ultima generata de intalnirea ei cu originea si realitatea. Eu n-am iluzii asa ca niciun prieten nu ma mai dezamageste. Desigur ca numai in dimineti albastre de soare galben punctate ici si colo de eternitate ai dreptul la trei lacrimi.

Criticile nu te fac niciodata sa-ti retractezi convingerile, insa te fac sa le aprofundezi prin problematica pe care critica o ridica asupra convingerilor tale. Criticile te fac sa ajungi la origine, in profunzime. O amica ma intreba: "Da ce ai cu inteligenta? Si ea n-a fost data omului tot de Dumnezeu?" Desigur. Si ea tot de Dumnezeu a fost data omului. Dar pentru ce a fost data? Eu daca iti dau un mar, ti-l dau ca sa-l mananci, nu ca sa arunci cu el in mine pentru ca atunci inseamna ca esti prost, iar pacatele se iarta pe cand prostia nu. Dumnezeu a dat inteligenta omului pentru ca omul sa-L primeasca pe Dumnezeu, nu sa-L arunce la gunoi prin rationalism care nu este altceva decat o forma de inteligenta izolata, bolnava si infirma. Numai inteligenta aflata in comuniune cu celelalte caracteristici constitutive omului a fost data pentru ca el sa nu dispere in incremenire mintala si timp finit, ci sa fie cu desavarsire liber prin innoirea mintii lui si prin atingerea eternitatii: "Si sa nu va potriviti cu acest veac, ci sa va schimbati prin innoirea mintii, ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu, ce este bun, placut si desavarsit"(Rm 12:2). Sa nu ne potrivim cu acest veac, cu timpul finit, adica inteligenta noastra sa nu lupte impotriva eternitatii, ci sa coabiteze cu ea. Dar pentru acest lucru e nevoie de discernamant, iar pentru discernamant e nevoie de comuniunea caracteristicilor constitutive omului.

Descartes afirma impetuos ca omul va ajunge sa fie linistit numai atunci cand va elimina sentimentul si tot ceea ce nu e gandire rationala. In viziunea lui Descartes sentimentele sunt obscure, ele ne provoaca nelinisti. Filosoful francez localizeaza rapid si sufletul - il gaseste in glanda pineala. Pentru Descartes omul este suma instinctelor sale lipsite de sentiment: instinct pur sexual, instinct pur rational. Asadar inteligenta sa-i impuna inimii ca nu cumva sa se indragosteasca vreodata, sau daca a cazut cumva in nelinistea asta, atunci sa-i puna capat caci iubirea dauneaza grav sanatatii. Foarte frumos! Indraznet proiect ne propune Descartes. Fara prieteni, fara o persoana alaturi, fara sentimente sa ne izolam in haul inteligentei bolnave si sa disperam. Apoi sa ne sinucidem sau sa ne abonam la schizofrenie ca sa ducem la perfectiune proiectul de instalare a linistii in viata noastra. Dar care viata? In felul asta incearca acum sa atingi eternitatea daca poti. Sic!!! Toti rationalistii (cu exceptia celor care la batranete au devenit mistici) au fost proprii lor tradatori. Daca ar fi fost consecventi si fideli ideilor si rationamentelor lor, atunci s-ar fi sinucis. Dar au fost niste lasi in activitatea lor de a urma ratiunii pana la capat. De ce? Pentru ca logica Crestinismului este eterna si imuabila, iar atunci cand omul incearca sa se situeze in afara ei sau sa o desfiinteze, atunci civilizatia lui e aproape de sfarsit, de apocalips, de sinucidere la scara planetara.

Pentru rationalisti gandurile vin din afara omului. Din cauza asta adevarurile la care ajung sunt reci, rationalistul crezandu-se autonom. Pana la disperare nu mai e nici macar un pas. Rationalistul nu cunoaste umilitatea gandului sau. Caci gandul trebuie sa fie umil ca sa nu ucida. Si ca sa fie umil, gandul trebuie sa comunice cu celelalte caracteristici constitutive omului: sentiment si vointa. Pentru mistic in schimb, gandul izvoraste din interiorul omului, caci misticul cunoaste umilitatea necesara de a cobori gandul din inaltimile lui reci in inima, in sentiment pregatindu-l astfel livrarii spre vointa, spre fiintare si faptuire. Din acest motiv lucrarea misticului este vointa comuniunii dintre inteligenta si sentiment. Desi izolat de lume, misticul nu se simte niciodata singur. Sufletul misticului este mereu intr-o continua comuniune cu el insusi. De aceea misticul ajunge sa-l primeasca mai usor pe Dumnezeu. In schimb, lucrarea rationalistului este vointa inteligentei pure, a puterii, a cuceririi, a disperarii si a mortii. Este imposibil ca omul sa atinga eternitatea atata vreme cat face abstractie de posibila comuniune a gandului cu sentimentul deoarece astfel omul neaga si mutileaza parti din constitutia lui. Prin disperare, relativism si rationament pur se ajunge in moarte sigura si nu in transcenderea mortii prin eternitate.

"Ar fi de mirare ca timpul sa nu fie intinderea sufletului insusi." - Fericitul Augustin, Confesiuni.

Sa ne livram tristetea si gravitatea

De multe ori am trecut prin penibila situatie de a mi se pune intrebari de catre prieteni sau diferiti oameni pe diferite probleme si sa nu fiu in stare sa dau un raspuns potrivit la momentul potrivit. Pe semne ca nu sunt un tip inteligent, prin inteligenta intelegandu-se rapiditatea cu care ratiunea face conexiuni intre domenii de activitate total diferite. Dar experimental vorbind, nici nu vreau sa fiu inteligent de vreme ce inteligenta nu angreneaza pe nimeni intr-un mod de viata autentic, intr-o spiritualitate elevata. Pe deasupra, inteligenta e nesimtita. Ea lupta impotriva dogmei, impotriva imuabilului si a eternitatii. Hristos daca era un tip inteligent, facea ce facea, iar in fata Sinedriului scapa de crucificare. Oricum Pilat observase ca era fara vina. Dar nu. El a preferat iubirea in detrimentul inteligentei pentru ca din iubire traim, nu din inteligenta. Asa cum spune pr. Arsenie Papacioc "nu trebuie sa iubesti pentru ca asa e bine sau asa trebuie, ci pentru ca simti nevoia de a iubi". In aceasta nevoie de a iubi se ascunde intreaga noastra amploare si dimensiune: eu am nevoie de tine pentru ca Eu Singur nu pot fi eu.
Din iubire exista oameni. Pentru ca exista oameni - exista locuri, spatii. Pentru ca exista oameni si locuri - exista distante intre oameni. Pentru ca exista oameni, locuri si distante intre oameni - exista timpuri. Asadar avem oameni, locuri, distante si timpuri. Ordinea priveste importanta lor si nu succesiunea lor in actul creatiei, caci mai intai a fost creat timpul, apoi spatiul si omul in final, dar mai important dintre toate este omul. As putea spune ca primul verset din Biblie cuprinde mai mult de jumatate din actul creator: "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul".(Fc.1:1) Prin inceput se intelege crearea timpului finit, omenesc; iar prin cer si pamant se intelege locul, spatiul, mediul propice omului. Desigur ca pana acum totul e bine. Ce frumoasa e viata cand totul e facut pentru om, el fiind cel mai important.
Dar sa revenim in prezent. Ce se intampla atunci cand timp nu mai avem, cand distantele dintre oameni se casca amenintator, cand locurile dispar, iar oamenii mor prematur, parca inainte de a spune ce aveau de spus? Timpul e facut ca sa salveze omul, dar azi toti strigam ca nu avem timp. E limpede ca ceva nu mai functioneaza normal in interiorul nostru. Un profesor ne spunea la un curs: "Atunci cand viata interioara, sufleteasca se perverteste, timpul se comprima". Si pe buna dreptate ca asa e. Criza de timp a omului de azi oglindeste abrutizarea lui. Traitor pe culmile disperarii, Cioran nu a avut niciodata timp, in schimb era inteligent. Supraomul lui Nietzsche cu vointa lui de putere si de egoism, situarea lui dincolo de bine si de rau justifica pe deplin pierderea ratiunii pe care a suferit-o in apropierea lui cu timpul finit, vecinatatea mortii.
Pe vremuri omul nu avea credit la nebunie ca azi. Pana la aparitia capitalismului, omul inca nu credea ca odata cu trecerea timpului, timpul se va sfarsi. El traia timpul in termeni de eternitate: se trezea de dimineata, manca, pastea oile, contempla lumea, isi medita viata, iubea si isi crestea copiii. El avea timp pentru ca lumea din care facea parte era calitativa si nu cantitativa. Insa invazia ceasornicelor mecanice in Europa secolului al XV-lea a eliminat eternitatea din timp: timpul a devenit impartit, divizibil numeric. Foarte bine. Nici eu nu ma simt bine fara ceas la mana, dar ce-i de facut acum? Cum putem reintegra eternitatea in timpul nostru impartit? Raspunsul il aflati data viitoare. Acum trebuie sa dorm. Sunt obosit si e tarziu...